O poveste de Autist. O viață de 41 de ani trăită și Ce am învățat până acum.

La 41 de ani și 6 luni de viață, îmi privesc trecutul o cărare cu sute de rupturi și mii de etaje, alcătuit din experiențe, trăiri și învățăminte strânse cu migală în fiecare etapă. A fi autist în această lume nu este doar o etichetă, ci o un feld e a fi marcat de provocări, momente de iluminare, de dificultăți și reușite care m-au conturat ca om. În aceste rânduri, voi împărtăși cele mai recente perspective despre mine însumi, despre cum am crescut și m-am dezvoltat, și despre ce am învățat până acum—o călătorie prin 41 de ani de viață, cu tot ceea ce a însemnat și continuă să însemne a fi diferit, dar autentic.

Trăind ca persoană autistă, experiențele mele au fost o călătorie de descoperire, provocare și o conexiune profundă cu lumea din jurul meu. Când eram mai tânăr, adesea simțeam că trăiesc într-o lume care nu era construită pentru mine—o lume prea zgomotoasă, prea rapidă și prea concentrată pe lucruri care păreau irelevante față de ceea ce conta cu adevărat. Și totuși, nu aș da la schimb a fi autist pentru nimic, pentru că mi-a oferit o modalitate de a vedea și simți pe care o consider profund unică și valoroasă.

Lumea printr-o lentilă autistă

Imaginează-ți că intri într-o cameră în care luminile sunt prea strălucitoare, conversațiile zumzăie la o tonalitate înaltă, iar fiecare material pe care îl atingi se simte aspru—o cacofonie de stimuli care face extrem de dificilă concentrarea sau interacțiunea cu lumea. Acum imaginează-ți că încerci să porți o conversație sau să finalizezi o sarcină în timp ce creierul tău procesează simultan toți acești stimuli. Pentru multe persoane autiste, aceasta este senzația pe care experiențele senzoriale de zi cu zi o pot crea—un act constant de jonglare care poate face ca până și interacțiunile și rutinele simple să pară copleșitoare. Afectează orice, de la concentrarea într-o sală de clasă sau la locul de muncă, până la menținerea conexiunilor sociale și chiar navigarea în spațiile publice. Pentru multe persoane autiste, aceasta este senzația pe care experiențele senzoriale de zi cu zi o pot crea. Nu este doar o iritare; este un val de stimuli care uneori pot copleși simțurile și îngreuna concentrarea asupra oricărui alt lucru.

Dar există și o frumusețe profundă în această lume senzorială intensă. Culorile pot părea mai vii, sunetele mai complexe, iar chiar și textura unei pături poate deveni o experiență liniștitoare și ancorantă. Lumea este vie cu detalii, iar când sunt în starea mentală potrivită, parcă aș fi acordat la o simfonie pe care alții nu o pot auzi pe deplin.

Dilema mascării

Crescând, am învățat de timpuriu că modul în care mă mișcam, vorbeam și mă exprimam nu era întotdeauna binevenit sau înțeles. Așa că, asemenea multor persoane autiste, am devenit priceput în a masca—ascunzând comportamentele mele naturale pentru a mă integra. M-am forțat să-mi suprim stim-urile, să mențin contactul vizual chiar și când mi se părea invaziv și să imit indiciile sociale ale colegilor, pentru a evita eticheta de „diferit”.

Mascarea m-a ajutat să navighez în situațiile sociale, dar a avut un cost. Mi-a încordat relațiile pe măsură ce mă luptam să mă conectez autentic cu ceilalți și a condus la epuizare mentală din cauza faptului că mă autocenzuram constant. Povara emoțională a suprimării a ceea ce sunt cu adevărat a creat un sentiment profund de izolare și deconectare. Mi-a încordat relațiile, deoarece oamenii cei mai apropiați de mine nu-mi vedeau adevăratul sine, lăsându-mă să mă simt izolat chiar și printre prieteni. Mental, a dus la epuizare intensă și anxietate, deoarece calculam în permanență cum să acționez, să vorbesc sau să mă mișc pentru a mă integra. Acest ciclu de a-mi suprima sinele autentic pentru a evita judecata a creat un sentiment adânc de deconectare și, uneori, de disperare. După o zi în care îmi suprimam sinele autentic, ajungeam acasă complet epuizat. Greutatea de a mă autocenzura constant era apăsătoare și ducea la perioade de epuizare în care mă retrăgeam complet din lume. A învăța să nu mă mai maschez ca adult a fost un proces eliberator, deși dificil—o călătorie înapoi spre a îmbrățișa trăsăturile care mă fac unic.

Din păcate, incapacitatea mea de a spune nu și concentrarea mea timpurie pe a-i mulțumi pe ceilalți au conturat un parcurs dureros. Aceasta era înrădăcinată în așteptările societății care cereau conformare și descurajau autonomia, creând bariere sistemice pentru persoanele autiste și lăsându-mă nepregătit să mă apăr. Aceste norme sociale prioritizează adesea conformitatea în detrimentul individualității, făcând și mai dificil ca persoanele autiste să învețe și să practice autoavocarea. Lipsa predării timpurii a autoavocării și a stabilirii limitelor nu doar că a perpetuat aceste lupte, ci și evidențiază cât de vital este să oferim altora aceste abilități de la o vârstă fragedă. M-a lăsat vulnerabil la hărțuire, manipulare și chiar abuz. Am îndurat abuz sexual, viol și am fost exploatat în moduri care ar fi putut fi evitate dacă aș fi fost învățat, de la o vârstă fragedă, să am încredere în instinctele mele și să-mi stabilesc limite. Pentru multe persoane autiste, incapacitatea de a recunoaște sau acționa asupra limitelor personale provine din presiunea societății de a se conforma și din lipsa educației despre autonomie și autoavocare. Dacă cineva m-ar fi ajutat să înțeleg valoarea mea, m-ar fi împuternicit să spun nu și mi-ar fi validat dreptul la siguranță, povestea mea ar fi putut fi diferită. Această înțelegere îmi alimentează acum munca, deoarece mă străduiesc să previn ca alții să treacă prin aceleași suferințe.

Relații și conexiune

Una dintre cele mai mari concepții greșite despre persoanele autiste este că nu avem empatie sau dorința de a ne conecta. De exemplu, adesea îmi arăt empatia prin acțiuni, mai degrabă decât prin cuvinte. Dacă un prieten trece printr-o perioadă dificilă, s-ar putea să-i coc tratul preferat sau să repar ceva în casa lui despre care știu că îl stresează. Aceste gesturi reflectă grija și preocuparea mea, chiar dacă nu se aliniază cu ceea ce se așteaptă în mod tradițional din punct de vedere emoțional. Dacă cineva la care țin este supărat, s-ar putea să fac în liniște ceva pentru a-i ușura ziua, precum organizarea lucrurilor sau pregătirea unei mese reconfortante. Aceste gesturi nu se potrivesc întotdeauna cu expresiile tradiționale ale empatiei, dar vin dintr-un loc de înțelegere profundă și grijă. Această diferență în stilurile de comunicare duce adesea la neînțelegeri, dar este important să recunoaștem că expresiile autiste ale empatiei sunt la fel de valabile și semnificative. Din experiența mea, contrariul este adevărat. Simt profund pentru oamenii din viața mea, uneori până la punctul de a fi copleșit de emoție. Provocarea mea nu este lipsa de empatie, ci navigarea modurilor în care lumea se așteaptă să fie exprimată.

Ca consilier pentru părinți, văd acest lucru în familiile cu care lucrez. Copiii autiști își exprimă adesea dragostea și conexiunea în moduri trecute cu vederea sau neînțelese. Pot, de exemplu, să-și alinieze jucăriile ca o modalitate de a crea ordine într-o lume haotică, sau pot folosi ecolalia pentru a împărtăși fraze pe care le-au auzit și le îndrăgesc. A-i ajuta pe părinți să vadă aceste acțiuni ca expresii ale universului interior al copilului lor este unul dintre cele mai pline de satisfacții aspecte ale muncii mele.

Supraîncărcarea senzorială și auto-acomodarea

Unul dintre cele mai mari daruri pe care le pot oferi familiilor este înțelegerea faptului că auto-acomodarea nu este un eșec, ci un act de respect de sine. Când am nevoie să mă retrag într-un spațiu liniștit, să folosesc căști care anulează zgomotul sau să stim-uiesc pentru a mă regla, nu sunt dificil; îmi onorez nevoile corpului. A arăta acest lucru familiilor pe care le consiliez a fost transformator, mai ales pentru părinții care simt presiunea de a „trece peste” propriile supraîncărcări senzoriale pentru a răspunde nevoilor copilului lor.

Copiii autiști înfloresc atunci când își văd părinții stabilind limite, onorându-și limitele și pledând pentru nevoile lor senzoriale. Nu este egoism; este o modalitate de a le arăta copiilor că și nevoile lor contează, și că pot crește prețuindu-și propria stare de bine fără vinovăție.

Experiența supraîncărcării senzoriale

Supraîncărcarea senzorială este una dintre cele mai profunde și copleșitoare experiențe pe care le înfrunt ca persoană autistă. Pentru unii, poate fi declanșată de zgomote puternice sau lumini strălucitoare; pentru alții, pot fi anumite texturi, mirosuri sau chiar mulți stimuli mici care se adună în timp. De exemplu, un centru comercial aglomerat cu iluminare fluorescentă, muzică de fundal și mișcare constantă poate fi un mediu copleșitor, în timp ce o cameră liniștită cu un pulover aspru poate declanșa disconfort pentru altcineva. Combinația specifică de stimuli și circumstanțe dictează adesea intensitatea experienței. Intensitatea poate varia, de la un disconfort ușor la o nevoie copleșitoare de a scăpa, în funcție de persoană și de situație. Este un moment în care lumea devine prea mult—prea zgomotoasă, prea strălucitoare, prea invazivă—și se simte de parcă întreaga mea ființă ar fi sub asediu. Nu este doar o experiență neplăcută; este o reacție a întregului corp, care poate fi profund tulburătoare, confuză și izolantă.

Neînțelegerea supraîncărcării ca furie

O provocare semnificativă în cazul supraîncărcării senzoriale este modul în care aceasta este adesea confundată cu furia—atât de către alții, cât și, uneori, de mine însumi. Când inputul senzorial devine insuportabil, corpul meu reacționează în moduri care pot părea furie: pot grimasa, strânge pumnii sau vorbi pe un ton mai ascuțit. Cu toate acestea, aceste răspunsuri nu sunt alimentate de frustrare sau mânie, ci de o nevoie copleșitoare de a scăpa sau de a mă proteja de avalanșa de stimuli.

Această neînțelegere poate fi profund dăunătoare. Când alții etichetează supraîncărcarea mea drept furie, se creează o narațiune conform căreia aș fi agresiv sau imprevizibil, ceea ce nu ar putea fi mai departe de adevăr. Afectează relațiile, făcându-i pe ceilalți să mă vadă ca fiind dificil sau ostil, când de fapt am nevoie de înțelegere și sprijin. Această narațiune falsă creează bariere în comunicare, deoarece oamenii pot reacționa defensiv sau dismisiv, îngreunând și mai mult exprimarea nevoilor mele și găsirea alinării. De exemplu, îmi amintesc o dată când eram la o reuniune de familie aglomerată, iar zgomotul și luminile puternice au devenit insuportabile. Mâinile au început să mi se strângă, iar vocea mi-a devenit mai ascuțită încercând să cer un moment de liniște. În loc de înțelegere, mi s-a spus să „mă calmez” și am fost acuzat că sunt furios. Acest lucru mi-a adâncit și mai mult suferința și m-a lăsat să mă simt neînțeles și rușinat. Mai rău, internalizarea acestei narațiuni m-a făcut să cred că sunt în mod inerent rău sau „malefic”. Am început să-mi pun la îndoială propriile emoții, gândind că nu pot distinge între furie și copleșire. Această confuzie m-a privat de capacitatea de a procesa și exprima furia într-un mod sănătos, deoarece mă temeam că orice emoție puternică ar putea fi doar o prelungire a acestei furtuni senzoriale.

Senzațiile fizice ale supraîncărcării

Supraîncărcarea senzorială nu este doar emoțională; este intens fizică, iar cele două aspecte se alimentează reciproc într-un cerc vicios. De exemplu, au fost momente când durerea fizică a unui scalp care arde și a unei pieli înțepătoare m-a făcut să mă simt captiv, ceea ce, la rândul său, a amplificat suferința emoțională până la punctul în care izbucneam în lacrimi. Incapacitatea de a scăpa sau de a controla atât senzațiile fizice, cât și panica crescândă a creat un cerc vicios, lăsându-mă complet neputincios până când am putut să mă retrag într-un spațiu liniștit și întunecat pentru a-mi reveni. Durerea fizică și tensiunea amplifică suferința emoțională, făcând experiența copleșitoare și mai greu de gestionat. Începe adesea cu o senzație de arsură sub scalp, de parcă creierul meu s-ar supraîncălzi. Este însoțită de o durere înțepătoare care se răspândește pe piele, făcând până și cea mai ușoară atingere să se simtă insuportabilă. Mușchii mei se pot încorda involuntar, iar inima îmi bate de parcă ar vrea să-mi iasă din piept. Respirația devine superficială și rapidă, sporind senzația de a fi prins în capcană.

Pe măsură ce supraîncărcarea se intensifică, abilitatea mea de a vorbi scade. Cuvintele rămân blocate în mine, de neatins și imposibil de exprimat. Incapacitatea de a comunica adaugă un alt strat de frustrare și teamă, deoarece nu pot explica ce se întâmplă sau cere ajutor. Se simte de parcă lumea se închide asupra mea, lăsându-mă izolat în haosul propriului corp și al propriei minți.

Impactul pe termen lung al etichetării greșite

A mi se spune în mod repetat că eram furios atunci când eram copleșit a avut un impact de durată asupra percepției mele de sine. Am început să cred că nu-mi pot încredința propriile emoții. Sunt furios sau sunt copleșit? Reacționez adecvat sau „exagerez”? Această îndoială de sine a făcut aproape imposibilă trăirea furiei într-un mod sănătos. Am suprimat-o, temându-mă că orice expresie a frustrării ar fi văzută ca o altă criză sau o dovadă că aș fi, într-un fel, defect.

De-a lungul timpului, am ajuns să înțeleg importanța de a face distincția între furie și supraîncărcare senzorială. O strategie care m-a ajutat a fost să acord o atenție deosebită declanșatorilor și senzațiilor fizice care însoțesc fiecare experiență. De exemplu, am învățat că furia se simte adesea direcționată și cu un scop, însoțită de un sentiment de nedreptate sau frustrare, în timp ce supraîncărcarea senzorială se simte haotică, ca un val de inputuri pe care nu le pot controla. Jurnalizarea acestor momente și folosirea unor instrumente precum atenția conștientă sau exercițiile de ancorare în prezent au fost, de asemenea, instrumentale în a mă ajuta să identific diferențele și să răspund adecvat. Furia este o emoție validă, naturală, care are un scop. Semnalează că ceva este în neregulă sau necesită schimbare. Supraîncărcarea senzorială, pe de altă parte, este o reacție la un mediu care a devenit insuportabil. Confundarea celor două nu numai că mă privează de abilitatea de a procesa constructiv furia, dar perpetuează și ciclul rușinii și îndoielii de sine.

Strategii de adaptare și comunicare

A învăța să recunosc și să comunic despre supraîncărcarea senzorială a fost transformator. De exemplu, în timpul unei ședințe de lucru recente, am simțit semnele timpurii ale supraîncărcării apropiindu-se—înțepăturile pe piele și o încordare în piept. Am explicat calm unui coleg că am nevoie să mă retrag câteva minute pentru a mă regla. În loc să fiu respins, mi s-a oferit sprijin, prin reducerea intensității luminii și a zgomotului de fundal, ceea ce mi-a permis să revin la întâlnire mai centrat. Această experiență a întărit cât de vitală poate fi o comunicare clară în a încuraja înțelegerea și a reduce suferința. Acum, când simt semnele timpurii ale supraîncărcării—scalp arzător, durere pe piele, tensiune crescândă—încerc să mă îndepărtez cât mai repede posibil de mediul declanșator. Căștile de anulare a zgomotului, iluminarea redusă și spațiile liniștite au devenit instrumente esențiale pentru auto-reglare.

La fel de important este să-i învăț pe ceilalți să înțeleagă diferența dintre supraîncărcare și furie. Când pot explica faptul că reacțiile mele provin din copleșire, nu din ostilitate, se favorizează empatia și se reduce stigmatul din jurul experiențelor mele. Este un pas spre crearea unui mediu în care sunt sprijinit, mai degrabă decât judecat.

Un apel la compasiune

Supraîncărcarea senzorială este o realitate pentru multe persoane autiste, iar neînțelegerile care o înconjoară pot fi la fel de dăunătoare ca și experiența în sine. Recunoscând semnele supraîncărcării și înțelegând povara sa fizică și emoțională, putem începe să demontăm stereotipurile dăunătoare care o echivalează cu furia sau agresivitatea. A ne educa cu privire la diferențele de procesare senzorială, a asculta vocile persoanelor autiste și a milita pentru spații prietenoase senzorial sunt pași-cheie. Organizații precum Autistic Self Advocacy Network (ASAN) și resurse precum „The Out-of-Sync Child” de Carol Kranowitz pot oferi perspective valoroase. În plus, platformele online precum National Autistic Society oferă instrumente și ghiduri pentru crearea unor medii mai incluzive. Acțiuni simple, precum reducerea zgomotului, diminuarea intensității luminilor sau oferirea unor zone liniștite, pot face o diferență semnificativă în susținerea celor care experimentează supraîncărcarea. Mai important, putem crea spații în care persoanele autiste se simt în siguranță, respectate și împuternicite să navigheze lumea în termenii lor.

Pentru oricine experimentează supraîncărcare senzorială: nu ești singur și reacțiile tale nu sunt greșite. Pentru oricine sprijină o persoană autistă: compasiunea, răbdarea și disponibilitatea ta de a asculta pot face toată diferența. Împreună, putem cultiva o lume în care nevoile senzoriale sunt recunoscute și acomodate, permițând tuturor să înflorească.

Autismul nu este un puzzle de rezolvat sau o boală de vindecat. Este un mod de a fi, un alt tip neuro, care oferă o valoare imensă lumii. Punctele noastre forte—concentrare profundă, onestitate, creativitate și perspective unice—îmbogățesc fiecare comunitate din care facem parte. Atunci când primim sprijinul și acomodările de care avem nevoie, putem înflori în moduri care pot surprinde chiar și pe noi înșine.

Munca pe care o fac cu părinții și familiile este înrădăcinată în celebrarea acestei diversități. Îi învăț pe părinți să îmbrățișeze particularitățile copilului lor și să vadă diferențele ca puncte forte, nu ca deficite. Am văzut părinți transformându-se din a se simți copleșiți și pierduți în a deveni cei mai înfocați avocați și cei mai mari susținători ai copilului lor.

A trăi ca persoană autistă înseamnă a naviga o lume care adesea nu ne înțelege. Dar înseamnă și a face parte dintr-o comunitate vibrantă, rezistentă și infinit de creativă. În fiecare zi, sunt reamintit de frumusețea neurodiversității—nu doar în mine, ci și în familiile cu care lucrez și în copiii pe care îi sprijin.

A fi autist nu este niciodată ușor, dar este o parte intrinsecă a ceea ce sunt. Îmbrățișarea neurodiversității începe cu înțelegerea și celebrarea diferențelor, nu cu încercarea de a le șterge. Îi încurajez pe cititori să se educe, să creeze spații incluzive și să pledeze pentru drepturile și demnitatea persoanelor autiste în comunitățile lor. Împreună, putem construi o lume în care modul unic de a fi al fiecăruia nu este doar acceptat, ci și valorat. Începeți de astăzi prin a amplifica vocile autiste, a milita pentru politici incluzive și a cultiva medii în care diferențele sunt celebrate și susținute. Am învățat să îmbrățișez nuanțele senzoriale, emoționale și sociale care vin la pachet cu a fi autist. Făcând asta, am găsit nu doar acceptare, ci și un sentiment profund de mândrie în felul în care experimentez lumea. Pentru fiecare persoană autistă care citește aceste rânduri: ești suficient, exact așa cum ești. Și pentru fiecare părinte sau aliat: mulțumesc că ați ales să mergeți pe acest drum alături de noi.

Ca persoană autistă și cu ADHD, precum și în calitate de consilier cu experiență atât în plan personal, cât și în sfera parentală, înțeleg nevoia de a crea un spațiu sigur, empatic și autentic. Te pot sprijini în a naviga provocările zilnice și în a construi o punte către o mai bună înțelegere și acceptare a nevoilor tale și ale copilului tău. Împreună, vom explora strategii personalizate pentru a cultiva relații sănătoase și a încuraja dezvoltarea armonioasă, atât la nivel individual, cât și familial.

Tarife:

• Consiliere individuală: de la 240 RON / 60 minute
• Consiliere de grup: 160 RON / ședință
• Consiliere pentru părinții persoanelor neurodivergente: de la 240 RON / 60 minute
• Grupuri de consiliere de sprijin: 160 RON / ședință

Te aștept cu deschidere și înțelegere, pregătit să te susțin în procesul de creștere, acceptare și descoperire a nevoilor tale și ale familiei tale.