Autismul, când iubirea autistă pare agresivitate. Un ghid de "supraviețuire emoțională" pentru Părinți

Te-ai uitat vreodată la copilul tău, complet absorbit de o bucurie pură, și ai simțit un nod în stomac? Poate se uita la desenele animate preferate. Dintr-o dată, corpul lui a început să vibreze. Mâinile i s-au transformat în aripi, mișcându-se rapid. Pumnii i s-au strâns cu o forță neașteptată. Un sunet ascuțit, un chiot de fericire, a umplut camera.

Sau poate, într-un moment de afecțiune, s-a ghemuit la pieptul tău. Copleșit de dragoste, te-a strâns atât de tare, încât ți-a tăiat respirația. Poate chiar a încercat să te muște ușor de umăr, cu maxilarul încleștat într-o grimasă ce părea mai degrabă durere decât fericire.

Ce se întâmplă în interiorul tău în acele clipe? O parte din tine poate se minunează de cât de intens poate simți. O altă parte, însă, intră în alertă. O voce interioară, formată de-a lungul anilor, îți șoptește: „Asta nu este normal. Este prea mult. Este agresiv. Trebuie să îl opresc.”

Această voce este ecoul fricilor noastre. Este vocea unei lumi care nu înțelege întotdeauna intensitatea. Aici, împreună, vom învăța să dăm această voce mai încet. Vom înlocui frica cu o curiozitate blândă. Vom înlocui judecata cu o compasiune profundă.

Ceea ce pare un „comportament problematic” este, de fapt, un limbaj. Este limbajul unui sistem nervos care trăiește totul la un voltaj foarte înalt. Aceste manifestări nu sunt semnele unei probleme. Ele sunt expresia pură a unui suflet care simte enorm.

Vreau să ne oprim o clipă împreună. Te invit să respiri adânc și să te așezi într-un loc liniștit, chiar și pentru câteva momente. Ceea ce urmează să citim este o călătorie, una pe care o vom face împreună.

Am scris aceste rânduri pentru tine, din propria mea experiență de adult autist. Mi-am petrecut ultimele luni observându-mă cu atenție, simțind cum propriul meu sistem nervos răspunde la bucurie, la noutate, la tot ce este frumos, dar și copleșitor. Am transformat aceste observații într-o hartă. Sper ca această hartă să te ajute să navighezi lumea interioară, vibrantă și plină de culoare, a copilului tău minunat.

De ce simțim impulsul de a strânge ceva drăgălaș?

Să începem cu tine, adultul. Ai văzut vreodată un pui de cățel sau de pisică atât de drăgălaș, încât ai simțit un impuls fizic? Un impuls de a-l strânge, de a-ți încleșta dinții, spunând: „E atât de dulce, încât aș vrea să-l strivesc, să-l pap tot!”

Acest sentiment are un nume. Se numește „agresiune drăgălașă” (cute aggression - nu am găsit o traducere mai bună). Nu este un defect. Este o dovadă a modului uimitor în care funcționează creierul uman.

Când vedem ceva extrem de drăguț, creierul nostru este inundat de o emoție pozitivă foarte puternică. Este ca un val uriaș de fericire. Pentru a nu se „supraîncărca”, creierul are un mecanism de protecție. Eliberează o mică parte dintr-o emoție opusă, precum agresivitatea, pentru a crea echilibru.

• Este motivul pentru care plângem de fericire la o nuntă.
• Este motivul pentru care râdem nervos într-o situație tensionată.

Emoțiile noastre nu sunt simple. Ele sunt un dans complex de stări contrare. Faptul că simți acest impuls nu te face o persoană rea. Te face o persoană capabilă de a simți o bucurie atât de mare, încât are nevoie de o ancoră fizică pentru a o putea gestiona.

Acum, te invit să te gândești la următorul lucru: dacă tu, un adult cu un creier matur, simți asta, ce se întâmplă în creierul și corpul unui copil?

Copilul tău este un ocean de emoții într-un vas mic

Creierul unui copil este o minune în plină dezvoltare. Partea responsabilă cu logica și controlul, numită cortex prefrontal, se maturizează complet mult mai târziu. La copiii autiști, acest proces poate dura chiar și până în jurul vârstei de 35 de ani.

Asta înseamnă că legătura dintre „creierul care simte” și „creierul care controlează” este încă în construcție. Când un copil simte o bucurie imensă, valul de emoție este pur și nefiltrat. Este gigantic.

El nu are încă uneltele necesare pentru a pune acea emoție în cuvinte sau pentru a o exprima într-un mod considerat „acceptabil social”. Emoția trebuie să iasă cumva. Și pentru că nu poate fi procesată complet prin gândire, ea se revarsă în corp. Corpul devine scena pe care se joacă piesa emoției.

Să privim aceste manifestări ca pe un limbaj:

• Strângerea pumnilor: Este o încercare de a ține în mâini o energie uriașă, care altfel ar exploda.
• Încleștarea maxilarului: Este o reacție naturală la o tensiune internă foarte mare.
• Impulsul de a mușca sau de a strânge tare: Este o nevoie profundă de a ancora acea emoție copleșitoare într-o senzație fizică, reală și intensă.

Copilul tău nu încearcă să fie „rău”. El încearcă să supraviețuiască unui tsunami de fericire. În acele momente, el are nevoie de tine. Are nevoie ca tu să fii ancora lui calmă. Are nevoie ca prezența ta să-i spună, fără cuvinte: „Ești în siguranță. Simți ceva uriaș. Sunt aici, cu tine.”

Ce sentimente apar în tine când citești aceste rânduri? Îți amintești de un moment anume cu copilul tău?

Lumea intensă a copilului autist

Stimming-ul este un limbaj, nu un defect

Pentru a merge mai departe, trebuie să înțelegem un cuvânt important: stimming. Acesta se referă la comportamentele repetitive, cum ar fi fluturatul mâinilor, legănatul sau producerea unor sunete.

Pentru mult timp, stimming-ul a fost văzut ca un simptom care trebuie eliminat. Această perspectivă este dăunătoare.

Stimming-ul nu este un defect. Este o unealtă esențială. Pentru o persoană autistă, este la fel de natural și necesar precum respirația. Este un mod genial prin care sistemul nervos se reglează.

Oamenii fac stimming pentru diferite motive:

1. Când sunt sub-stimulați: Pentru a-și trezi creierul și a se concentra (de exemplu, un adult care bate cu pixul în masă într-o ședință).
2. Când sunt supra-stimulați: Pentru a se calma și a bloca zgomotul exterior (de exemplu, fluturatul mâinilor într-un magazin aglomerat).
3. Când simt o emoție intensă: Pentru a procesa și a elibera acea energie uriașă, fie ea bucurie sau tristețe.

A cere unui copil autist să nu mai facă stimming este ca și cum i-ai cere să nu mai clipească. Îi iei principala unealtă de supraviețuire emoțională. Manifestările pe care le vedem în momentele de bucurie sunt stimulări de fericire. Sunt expresia pură și minunată a bucuriei.

Cum arată bucuria intensă

Să privim aceste manifestări cu curiozitate, ca un explorator care descoperă o lume nouă. Să ne imaginăm ce ar spune copilul dacă ar putea pune în cuvinte ceea ce simte corpul lui.

• Fluturatul mâinilor (hand-flapping)
  • Cum arată: Mâinile se mișcă rapid, ca aripile unui colibri, adesea la nivelul pieptului.
  • Ce ar putea spune: „Bucuria este atât de mare, încât nu mai încape în mine. Trebuie să o las să zboare afară prin degete. Fiecare mișcare este o scânteie de fericire.”
• Săriturile sau alergatul în cerc
  • Cum arată: O explozie de energie. Copilul sare pe loc, adesea pe vârfuri, sau aleargă cu viteză.
  • Ce ar putea spune: „Pământul de sub picioare nu mai poate conține această emoție. Trebuie să mă mișc, să plutesc, să las această energie să curgă liber prin tot corpul meu.”
• Tensionarea întregului corp
  • Cum arată: Pentru câteva secunde, corpul devine rigid, pumnii sunt strânși, fața este concentrată. Apoi, totul se relaxează.
  • Ce ar putea spune: „Emoția este un val uriaș. Îmi încordez fiecare mușchi pentru a-i face față, pentru a simți puterea ei fără să fiu doborât. Este o îmbrățișare totală a acestui sentiment.”
• Sunetele ascuțite și repetitive (squealing)
  • Cum arată: Chiote de bucurie, la o tonalitate înaltă. Nu sunt cuvinte, ci sunete pure.
  • Ce ar putea spune: „Cuvintele sunt prea mici pentru ce simt. Am nevoie de un sunet care să vibreze la fel ca sufletul meu. Un sunet la fel de pur ca fericirea însăși.”

Când privești aceste gesturi nu ca pe niște ciudățenii, ci ca pe poezia corpului, totul se schimbă. Nu mai vezi un comportament de corectat. Vezi un om care își cântă bucuria în cel mai onest mod cu putință.

Când prea mult bine duce la momente de greu

Ideea că prea multă fericire poate duce la o criză pare ciudată. Însă, pentru un sistem nervos sensibil, orice stimul intens este... input. Fie că este pozitiv sau negativ, creierul trebuie să îl proceseze.

Imaginază-ți că fiecare copil are un pahar interior. Fiecare experiență din timpul zilei este o picătură de apă în acel pahar.

• Zgomotul mașinilor.
• Lumina puternică de la magazin.
• Eticheta de la bluză care îl zgârie.
• Frustrarea că nu a reușit să construiască un turn din cuburi.

Paharul se umple treptat, pe parcursul zilei.

Acum, adaugă o cascadă de stimuli pozitivi. O petrecere de ziua de naștere. Muzică, baloane, râsete, cadouri, tort. Toate sunt minunate. Dar sunt, în același timp, o cantitate uriașă de informație senzorială și emoțională. Paharul, care era deja aproape plin, dă pe dinafară.

Acesta este un meltdown.

Meltdown sau tantrum? O diferență esențială

Este foarte important să știm diferența dintre un meltdown și un tantrum.

• Un tantrum este un comportament. Copilul vrea ceva, nu primește și face o criză pentru a obține acel lucru. El este în control. Tantrumul se oprește când scopul este atins.
• Un meltdown este un eveniment neurologic. Este o reacție involuntară la o suprasolicitare. „Creierul care controlează” s-a deconectat temporar. Copilul nu mai este în control. Este ca o furtună electrică în creier.

Un meltdown care vine dintr-o suprasolicitare pozitivă este și mai derutant. Copilul care acum un minut râdea, acum plânge, țipă sau încearcă să fugă. Nu este manipulare. Este un scurtcircuit. Sistemul lui nervos a cedat sub greutatea bucuriei.

Fii un detectiv al nevoilor copilului tău

Vestea bună este că aceste furtuni interioare au semne prevestitoare. Rolul tău, ca părinte sau educator, este să devii un observator atent și plin de compasiune. Ești un detectiv al stărilor copilului tău.

Fii atent la aceste semnale:

• Intensificarea stimulărilor: Fluturatul mâinilor devine mai rapid și mai rigid. Sunetele devin mai puternice. Este ca un motor care se turează.
• Căutarea retragerii: Copilul începe să își acopere urechile sau ochii. Încearcă să se ascundă sub masă, chiar dacă activitatea este una plăcută. El caută instinctiv să reducă stimulii.
• Rigiditate crescută: Devine mai puțin flexibil. O sugestie pe care în mod normal ar accepta-o este acum întâmpinată cu un „NU!” hotărât.
• Pierderea unor abilități: Un copil care de obicei vorbește poate deveni tăcut. Creierul lui începe să închidă funcțiile neesențiale pentru a conserva energia.

Recunoașterea acestor semne îți oferă o șansă. Nu pentru a opri furtuna, ci pentru a oferi un adăpost. Poți schimba mediul, poți reduce zgomotul și poți oferi un spațiu sigur unde emoțiile lui pot fi simțite fără pericol.

Arta de a răspunde cu iubire și înțelepciune

Am ajuns în inima călătoriei noastre. Adevărata întrebare nu este „Ce fac cu copilul?”, ci „Ce fac cu mine, pentru a-l putea ajuta pe copil?”. Răspunsul nu stă în tehnici, ci într-o schimbare profundă a modului în care ne privim pe noi înșine.

Înainte de a spune ceva copilului tău care sare de bucurie în mijlocul magazinului, oprește-te. Doar pentru o secundă. Respiră. Și pune-ți câteva întrebări oneste:

• Ce simt eu, acum? Simt rușine? Frică de judecata celor din jur? Anxietate? Neputință?
• De unde vine reacția mea? Am fost eu un copil căruia i s-a spus că emoțiile lui sunt „prea mult”? Am fost învățat că trebuie să fiu mereu controlat și să nu ies în evidență?
• Care este cea mai mare frică a mea în acest moment? Că oamenii vor crede că sunt un părinte slab? Că voi pierde controlul?

Adesea, disconfortul nostru nu are legătură cu copilul. Are legătură cu propriile noastre răni. Copilul, prin libertatea lui, apasă pe butoane dureroase din trecutul nostru.

Primul pas este să te reglezi pe tine. Pune o mână pe inima ta. Respiră adânc. Spune-ți în gând: „Suntem în siguranță. Emoția mea este a mea. Copilul meu are nevoie de calmul meu, nu de anxietatea mea.”

Doar dintr-un astfel de spațiu interior de calm poți oferi un răspuns care vindecă.

Exemple cu ce poți face și răspunsuri

Acestea sunt exemple. Adaptează-le la copilul tău și la relația voastră. Cheia este intenția din spatele cuvintelor: validare, conectare și siguranță.

Exemplul 1: Bucuria explozivă (acasă, într-un mediu sigur) Copilul se uită la desene și începe să sară, să fluture mâinile și să chiuie.

• Ce să NU faci: Să spui „Termină!”, „Liniștește-te!”, „Stai jos!”. Asta îi transmite mesajul: „Bucuria ta este greșită și deranjantă.”
• Ce poți face:
  1. Apropie-te calm. Observă-l cu bucurie.
  2. Validează verbal: „Wow! Văd că personajul tău preferat a apărut! Asta este o bucurie IMENSĂ!” (Folosește un ton entuziast, care se potrivește cu energia lui).
  3. Numește ce vezi în corpul lui: „Corpul tău este atât de plin de energie, încât are nevoie să sară! Îmi place să te văd atât de fericit.”
  4. Alătură-te, dacă simți că este potrivit: „Bucuria ta e molipsitoare! Îmi vine și mie să dansez puțin!” Asta normalizează complet experiența lui.

Exemplul 2: Dragostea care strânge prea tare Copilul te îmbrățișează și, copleșit, te strânge cu putere sau te mușcă ușor.

• Ce să NU faci: Să țipi „Au!”, să-l împingi, să-l cerți. Asta îi transmite mesajul: „Afecțiunea ta mă rănește și este periculoasă.”
• Ce poți face:
  1. Pune o pernă sau mâna ta între tine și el. Nu îl respinge, ci creează un spațiu sigur.
  2. Validează emoția, stabilește o limită clară și oferă o alternativă: „Simt cât de mult mă iubești! Este un sentiment uriaș! Mâinile mele nu sunt pentru strâns tare. Asta doare. Dacă simți nevoia să strângi ceva cu toată puterea iubirii tale, uite, poți să strângi perna asta cât de tare vrei tu!”
  3. Spune-i ce SĂ facă, nu doar ce să NU facă. Reformulează: „Perna este pentru strâns.”

Exemplul 3: Furtuna în public (la magazin, în parc) Copilul vede ceva fascinant și începe să facă stimming intens, atrăgând priviri.

• Ce să faci (pentru tine): Respiră. Concentrează-te pe copilul tău, nu pe ceilalți. Ei nu contează acum. Relația ta cu copilul tău este singurul lucru important. Repetă-ți în gând: „Suntem o echipă. Prioritatea mea este siguranța lui emoțională.”
• Ce poți face (pentru el):
  1. Așează-te la nivelul lui. Asta reduce sentimentul de expunere.
  2. Validează: „Văd că luminile de la jucării sunt absolut superbe! E atât de multă bucurie în corpul tău!”
  3. Oferă o opțiune de reglare mai discretă: „Corpul tău are nevoie să se miște. Vrei să strângi tare mâna mea? Sau poate vrei să strângi în buzunar jucăria asta mică?”
  4. Dacă este prea mult, plecați. Nu este un eșec. Este o dovadă de înțelepciune și iubire. „Văd că acest loc este prea încărcat pentru noi acum. Hai să mergem într-un loc mai liniștit.”

Tu ești farul din furtuna lui. Cel mai puternic instrument pe care îl ai nu este ce spui, ci cine ești tu în acel moment. Copiii sunt extrem de sensibili la starea ta interioară. Ei citesc sistemul tău nervos. Dacă tu ești calm, calmul tău îl va ajuta și pe el să se liniștească. Acest proces se numește co-reglare.

Co-reglarea înseamnă să-i împrumuți copilului tău calmul tău. Când el este într-o furtună, tu ești farul.

• Respiră lent și adânc. Corpul lui va simți asta.
• Vorbește rar și calm.
• Fii prezent. Uneori, simpla ta prezență tăcută și calmă este cea mai puternică ancoră.

Lasă-ți copilul să te vadă și pe tine simțind. Arată-i că toate emoțiile sunt permise și că există moduri prin care le putem exprima.

• „Sunt atât de fericit că am reușit! Simt cum îmi zâmbește tot corpul!”
• „Sunt puțin frustrat acum. O să respir adânc de câteva ori ca să mă liniștesc.”

A fi părintele unui copil intens emoțional este o provocare. Te va forța să te confrunți cu propriile limite și frici. Te va invita să renunți la visul unui copil „cuminte” și la imaginea părintelui „perfect”.

Acest copil este un dar. El te invită să renunți la măști și să trăiești mai autentic. El îți amintește de o vreme în care și tu simțeai bucuria atât de tare, încât trebuia să alergi și să sari. O vreme înainte ca lumea să-ți spună că ești „prea mult”.

Privind manifestările copilului tău nu ca pe un defect, ci ca pe o superputere – capacitatea de a experimenta lumea în culori vibrante – îi vei oferi cel mai mare dar: permisiunea de a fi el însuși.

Și, în acest proces, poate îți vei da și ție permisiunea de a fi, în sfârșit, pe deplin tu. Fără scuze. Fără rețineri. Doar tu, în toată splendoarea ta perfect de imperfectă, dansând alături de copilul tău în ploaia minunată a emoțiilor voastre.

Aceasta este călătoria. Nu este despre a repara, ci despre a conecta. Nu este despre a controla, ci despre a iubi. Ia-o pas cu pas. Fii blând cu tine. Ești exact părintele de care copilul tău are nevoie.